Prostia, precum se ştie, îşi face cuibul în cap. Dacă ar fi localizată în plămâni, s-ar chema tuberculoză. Dacă s-ar afla în stomac, am zice că-i ulcer.
Şi cum orişice cap, până şi cel mai pătrat, face să se plimbe limba-n gură, rătăcirea lui se învederează prin cuvinte. Altminteri zicând, boală este contagioasă şi generează epidemii. Una dintre ele s-a abătut de câteva zile peste noi, prin zvonurile potrivit cărora preşedintele Vladimir Voronin şi-ar fi desemnat un succesor. Şi acesta ar fi, chipurile, nimeni altul decât deputatul PCRM Vladimir Ţurcan, fostul ambasador al Republicii Moldova la Moscova. O parte a presei afirmă că la mijloc ar fi o glumă, alta, inclusiv prestigioase mijloace media din Rusia, precum „Izvestia”, „Moskovski Komsomoleţ”, Gazeta. ru sau „Kommersant”, iau ştirea în serios şi o comentează cu o maximă generozitate.
Eu unul nu exclud că Ţurcan ar putea, de bună seamă, să-l înlocuiască în jilţul prezidenţial pe actualul şef de stat. Ca şi Grecianâi sau Stratan, de altfel. Tustrei sunt suficient de obedienţi şi lipsiţi de personalitate ca să nu-i dea mari dureri de cap liderului comunist. În PCRM s-ar găsi, de fapt, încă o droaie de posibili aşa-zişi succesori care s-ar potrivi şi cu imensul covor roşu, şi cu mobila din biroul preşedintelui. Numai că toate acestea nu sunt altceva decât nişte poveşti pentru proşti.
La mijloc e o stratagemă tâmpită a comuniştilor menită, pe de o parte, să sustragă atenţia de la realele probleme ale societăţii, iar pe de alta - să plaseze formaţiunea de guvernământ în centrul dezbaterilor publice. Oamenii sunt invitaţi să asculte cai vezi pe pereţi. Să caşte gura şi să se minuneze la auzul unor ipoteze supte din deget, una mai trăsnită decât alta. Să piardă timpul descifrând un rebus idiot pe tema „Cine va fi viitorul preşedinte al Republicii Moldova?”
Dacă Vladimir Turcanu zice că toate informaţiile potrivit cărora el ar fi succesorul lui Voronin sunt o provocare, eu nu-l contrazic. S-ar putea să aibă dreptate. Este vorba, se pare, de o primă provocare electorală a PCRM. Nu degeaba Voronin vântură de luni bune acest subiect, îndemnând opinia publică să se antreneze în speculaţii sterile despre viitorul preşedinte comunist, de parcă PCRM ar fi câştigat deja alegerile. Sau de parcă liderul comunist ar vrea într-adevăr să cedeze puterea altcuiva. Aiurea.
E o cursă politică. O momeală pe care strategii electorali ai comuniştilor o strecoară publicului ca acesta s-o muşte şi s-o mestece satisfăcut, uitând pe ce lume se află.
În realitate, problema succesorului în Partidul Comuniştilor nu există. Asta pentru că Voronin nu se retrage nici din politică, nici de la timona ţării. El vrea să rămână şi de acum încolo stăpânul adevărat al Republicii Moldova, indiferent de funcţia pe care o va deţine, dacă PCRM rămâne la putere. Şi din fotoliul de preşedinte al Parlamentului, şi din cel de prim-ministru sau de şef al fracţiunii comuniste, liderul comunist îşi propune să conducă ţara şi după alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009.
În aceste împrejurări, cine va fi noul preşedinte chiar că nu contează. Şi viitorul şef de stat, ca şi viitorii miniştri sau deputaţi PCRM, vor fi doar nişte piese şterse dintr-un regim sultanic, unde nimeni nu mişcă în front fără permisiunea căpeteniei. Voronin, dacă PCRM îşi adjudecă victoria, poate să ne tragă ţeapă din orice poziţie. Şi din Casa Guvernului, şi din Palatul Parlamentului. El poate că conducă ţara şi dintr-un copac, aidoma unui şaman din jungla africană.
În aceste condiţii, toţi secundanţii lui Voronin vor fi, ca şi până acum, de altfel, nişte marionete ordinare care vor deschide gura doar atunci când le va permite păpuşarul. Inventând povestea cu succesorul, regimul comunist demonstrează o dată în plus că îi ia pe oameni de fraieri. Că au de a face în Republica Moldova cu „stupid people”. PCRM încearcă să prostească lumea din startul campaniei electorale, ştiind că este votat cu precădere de alegătorul turmentat.
Numai că Voronin şi compania riscă să greşească. S-ar putea ca, în ciuda dezinformării, a dezmăţului poliţiei şi a exodului populaţiei, în ţară să nu fie destui proşti ca să câştige comuniştii. Şi cum prostia, vorba lui Caragiale, se manifestă sub forma pretenţiei, adică prin nepotrivirea dintre orgoliul intelectual revendicat şi sănătatea mintală reală, nu-i exclus să se vadă la urmă că sediul adevărat al stupidităţii s-a aflat în aceste alegeri în capetele guvernanţilor, nu în cele ale votanţilor.
Dupa materialele "Jurnal de Chisinau"
