Puterea politică slabă este un pericol pentru statalitate. Faptul că toate trei ramurile se află în mâna coaliţiei de guvernământ, nu reprezintă un semn distinctiv al puterii. Centralizarea puterii nu întotdeauna este o garanţie a unităţii sociale. În perspectivă se observă direcţii de „ruptură”. Situaţia este electrizată şi mai mult de aşteptarea alegerilor ce urmează. În culoare se discută şoptit configuraţia viitoare a blocurilor preelectorale: cine cu cine se va alia(până la şi după). Societatea se află în faţa unor provocări grave: va fi statul unitar şi se va plasa, în general, ca independent; care va fi politica naţională şi reperele externe, care ar determina viitorul ţării?
Surprinde şi pune puţin în gardă faptul, că dacă partidele ce abia încearcă să ocupe un loc pe Olimpul politic abordează aceste probleme, atunci partidele-veterani evită polemica socială şi sunt predispuse mai mult să negocieze şi să pactizeze, decât să controverseze şi să susţină careva principii.
Se creează impresia, că sistemul introdus în sectorul agrar, astfel numit „al liderilor”, fără schimbări substanţiale se reproduce în câmpul politic: formă de administrare autoritară şi distribuirea dividendelor cu ocazia finisării proiectului. Toate discuţiile scolastice privind democraţia nu sunt mai mult decât plata modei. Totul este creat în exclusivitate subordonat Preşedintelui, fapt care în lipsa „băncii de rezervă” determină orice partid ca vulnerabil şi dependent. De aceea la „proba” finală nu vor ajunge în mare măsură toţi.
Aici sunt reguli proprii. Se pariază, ca pe un cal, estimând şansa lui de a învinge. Programele homomorfe de tipul: „a ameliora”, „a ridica nivelul”, „a lichida”, - cui sunt interesante şi cine le citeşte?
„Ponderea politică” (administrativă, financiară, resurse media) a unui funcţionar lipsit de partid poate supra-balansa ratingul câtorva partide, considerate împreună, într-atât, încât el poate fi considerat unul dintre favoriţii posibili.
Nu am idealizat niciodată democraţia occidentală. Întotdeauna mi-a fost mai aproape modelul platonic de stat, conform căruia statul trebuie condus de „filosofi”, nu de actori sau oligarhi. Desigur şi acolo sunt plusurile proprii. Noi însă, ca de obicei, mergem pe calea noastră.
Conform modelului nostru puterea o obţin, în majoritate, foştii sau actualii funcţionari de stat. Aici nu vom avea parte de dezbateri fierbinţi între colegii de partid, precum între B. Obama şi H. Clinton. Însă, din alt punct de vedere, unde veţi mai vedea printre liderii partidelor rivale deodată doi ex-premieri şi un vice (N. Andronic – în cadrul preşedinţiei lui Snegur, D. Braghiş - în cadrul preşedinţiei lui Lucinschi, V. Tarlev - în cadrul preşedinţiei lui Voronin)? Fireşte, top-manageri cu experienţă, dintre care fiecare a stat la cârma puterii executive. De ce, pentru interesul comun, nu ar crea şi un partid comun? Spre exemplu partidul Democrat Popular-Centrist Social-Republican (PDPCSR)?
Unde se mai pot vedea la putere comunişti, organizând reforme liberale şi, cu curaj, renunţând la marxism? Astăzi ei, mai bine ca toţi, au asimilat managementul politic şi sunt lideri absoluţi în domeniu. Dar cine ştie, dacă nava părăsită de căpitan şi acoperită cu cochilii, abătută de la curs nu va aduna cu bordul liber apă de mare revitalizatoare?
Pentru majoritatea care recunosc principiul olimpic: „E importantă participarea, nu victoria” alegerile ce urmează sunt o posibilitate în plus de a se evidenţia. Dacă va fi un rezultat cât de cât remarcabil, se vor reliefa baze pentru negocieri viitoare. Riscă „de a surprinde”, lipsindu-se de putere politică, „veteranii” PDM şi AMN. În paralel, atrag atenţia mai energic: pe flancul stâng – „Moldova Unită” (A. Tcaci), pe flancul drept, pe fonul haitei de partide liberale – Partidul Liberal Democrat (V. Filat).
E dificil a spune, cine în această „ciorbă de peşte”, asemeni ghiborţilor minusculi şi cu ţepi, va fi aruncat din cratiţă, iar cine va rămâne.
Esenţa însă nu constă în aceasta, în mici sau nu prea, de succes sau nu. Problematica viitorului parlament constă în faptul că o coaliţie unitară şi eficientă ar putea să nu se consolideze. „Când cu tovarăşii acord nu e, afaceri bine nu vor merge, şi rezulta-vor nu afaceri, numai chin”. Aceasta semnifică faptul că unificarea va fi necesară nu în privinţa scopurilor strategice, ci a micilor interese conjuncturale, în favoarea ambiţiilor „piticilor politici” ce au plictisit pe toţi. Rezultă că puterea va fi slabă, inconsecventă şi expusă influenţelor externe.
Factorul timpului începe a juca un rol din ce în ce mai important. Cu privire la multe probleme, procesele ameninţă să devină ireversibile. Toate încercările noastre neîndemânatice de a păstra acelaşi loc în „trenurile de întâmpinare” nu se vor sfârşi cu bine. Sunt necesari paşi decisivi şi consecvenţi. Cine ne va ajuta dacă nu noi înşine?
În caz contrar, va fi posibil de a discuta nu formatul „5 plus 2”, ci scorul 5:2 în jocul care partea învinsă va fi Republica Moldova.
