Explozia de activism a început cu articolul din ziarul „Commersant”, 22.09.2008, cu privire la posibila întâlnire a lui Vladimir Voronin şi Igor Smirnov, care a generat comentarii şi declaraţii numeroase în presa moldovenească. Articolul din „Commersant” avea, în mod evident, caracter de comandă. Sarcina sa era de a examina opinia publică. S-a văzut după reacţia lui Vladimir Voronin, vociferată la stocul de gunoi.  Astfel încât „opinia publică” s-a manifestat furtunos şi convingător, Vladimir Voronin a exprimat la gunoişte, că tratative nu se duc. Au loc doar consultaţii. Conform comunicărilor de presă, el a enunţat următoarele: „Conducerea Republicii Moldova nu a discutat si nu şi-a propus sa semneze nici un document sau declaraţie de intenţie cu privire la rezolvarea diferendului separatist sau orice altă convenţie privind tematica transnistreană ” . „Toate aceste consultaţii au loc cu scopul pregătirii pentru procesul de tratative de format complet de tipul „5+2”. În continuare el a relaţionat enunţările sale cu reacţia furtunoasă a mass-media „angajate”. Din această cauză, nu vor mai fi alte opţiuni, a spus dumnealui.

Dintre toate declaraţiile publicate în MIM, prezintă interes declaraţia grupei de experţi aflaţi sub egida Institutului de Politici Publice, care a încercat să dea o apreciere situaţiei. Titlul actului sună promiţător – „Viziunea sintetizată asupra problemei Transnistrene”. De menţionat că actul a apărut prea repede şi actual, pentru a oferi ocazia unei mişcări retrogradate domnului Voronin. Viziunea sintetizată se declară ca apreciere analitică independentă. Cu siguranţă, nu este aşa. Aprecierea abundă în supraexpuneri, inexactităţi şi denaturări. De fapt, autorii au adunat într-un act toate stereotipurile, astfel numitei „opinii publice de dreapta”, „proeuropene” cu privire la procesul în cauză. De aceea documentul este cu adevărat interesant.

Să iniţializăm cu concluzia la care au ajuns experţii. Anume pe conţinutul acestui act s-a axat Vladimir Voronin, când a pornit în retrogradare. Actul sfârşeşte cu următoarele cuvinte:

„Administraţia Republicii Moldova trebuie să fie atentă şi să anticipeze faptele previzibile, pentru a evita complicarea situaţiei prin intermediul implicării în scenarii indezirabile. Deşi formatul „5+2” nu presupune perspective optimiste cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean, pentru etapa actuală acest format reprezintă mecanismul de protecţie a Republicii Moldova de către impunerea scenariilor indezirabile pentru statul moldovenesc”.

Deci, autorii nu presupun perspective, dacă problema se va soluţiona în formatul „5+2”. Unicul plus al formatului – protecţia de scenarii nedorite. Despre care scenarii se vorbeşte?

Din start s-a declarat, că Rusia aborda întotdeauna conflictul transnistrean cu scopul unei "anexări tacite". Metafora este tipul poetic de gândire. Poezia – metoda de formare a opiniei emotive şi nu analitice. Emoţiile experţilor au găsit imediat reacţia preşedintelui Moldovei, care a numit problema transnistreană o imensă groapa de gunoi.

În realitate atitudinea Rusiei faţă de problema în cauză poate fi calificată ca răspundere limitată. Iniţial Rusia urmărea soluţionarea a două sarcini: În prim plan, a nu permite noi impacturi militare. Şi, în plan secund, crearea acelor condiţii, care vor permite părţilor soluţionarea problemelor  la masa tratativelor sau, cum se spune, în mod politic. Evident, o astfel de abordare nu permite Republicii Moldova să asigure realizarea „ordinii constituţionale”, fiind obligată la tratative.

Anume abordarea în cauză este susţinută de SUA şi UE, precum şi de OSCE. Şi anume această abordare reprezintă baza procesului de tratative în formatul „5+2”, pentru care se confruntă experţii. Desigur, cu timpul Şi UE şi SUA  ar vrea să înlocuiască trupele pacificatoare FR cu oricare altă variante. Problema,constă în faptul că RMT nu e de acord cu aceasta. Dacă s-ar ignora înţelegerea cu RMT, atunci se încalcă a doua condiţie fundamentală a reglementării – toate rezultatele de format doar prin intermediul tratativelor.

Însă a ajunge la un acord Moldova nu e capabilă, fiindcă nu e capabilă să ducă tratative. Tot ce a demonstrat partea moldovenească în această perioadă de timp, din 1992 în calitate de negociator este: inconsecvenţă, tendinţa de a dirija un joc în spatele culiselor şi a opta la forţă militară imediat cum apare ocazia. În vederea absenţei oricăror rezultate, RMN îşi construieşte statalitatea. Fiecare nouă rundă de tratative începe cu faptul că Moldova se confruntă cu o forţă proaspătă a statalităţii RMN bine consolidate. E natural faptul, că această statalitate consolidată solicită autonomie la un nivel mai înalt în limitele RM sau un stat comun. Nivelul actual al cerinţelor – egalitatea totală a părţilor şi independenţa. Deoarece pentru experţii autohtoni orice soluţie căzând după limitele spaţiului constituţional, reprezintă un „scenariu indezirabil”, nu avem posibilitatea de a soluţiona această problemă astăzi, încât în afară de „scenarii indezirabile” nu există alte soluţii. Orice soluţie posibilă astăzi nu va fi oricum în limitele constituţionale actuale şi deci va fi „indezirabilă”.

Aceeaşi se referă şi la aprecierea misiunii pacificatoare a Rusiei, pe care o enunţă experţii: „Evoluţia situaţiei pe parcursul mai multor ani a demonstrat că absenţa progresului în soluţionarea conflictelor în mare măsură a fost predeterminată de formele „unice” ale misiunilor pacificatoare, impuse de Rusia imediat după încetarea conflictelor militare, în egală măsură cu formatul procesului de tratative, în cadrul căruia Rusia deţine statutul de „mediator”.

Este adevărat că Rusia a impus formatul propriu de pacificare. Dar a existat oare o altă formă de acţiune în situaţia anului 1992? Ar fi fost oare mai bine să moară oameni, numai din cauza că cuiva din Chişinău, nu i-a ajuns suficientă conştiinţă lucidă să înţeleagă că în anul 1992 nu trebuia de vorbit despre separatism în statul, care exista doar un an, şi care s-a constituit într-un mod, legalitatea căruia în acel moment nu era fundamentată. Astfel încât, toate  statele CSI s-au constituit în zonele de responsabilitate ale fostei URSS, transferul de responsabilitate putea fi executat doar în cadrul institutelor rămase din fosta URSS. Unul dintre aceste institute era armata URSS, care de la sfârşitul anului 1991 a devenit armata FR, în cazul - curent armata 14. Evident, armata nu putea permite începutul unui conflict de scară înaltă în zona proprie de siguranţă, apropo, a unui conflict care ameninţa de a deveni internaţional, astfel încât începuse a se implica România cu toate consecinţele ulterioare.

Dacă structurile de stat ale noii RM au urmărit, în 1991, obţinerea responsabilităţii totale pentru întregul teritoriu al fostei RSS, ar fi trebuit să  prezinte responsabilitate. Responsabilitatea  nu constă în faptul de a urma himere, şi a lua parte în jocuri geopolitice, ea constă în asamblarea constructivă a statului propriu, în aşa fel, ca el să fie capabil de competitivitate în lumea globală. Respectiv, de a construi relaţii în interiorul statului cu toate comunităţile existente pe teritoriul său. Abordând problema în acest mod, se poate afirma că administrarea Moldovei ar fi putut stopa „anexarea tacită” de multe ori. Şi în 1989, când era suficientă acordarea autonomiei naţional-culturală, şi în 1993 când era posibil de vorbit despre autonomie sau federaţie, şi în 1997 când era posibil de vorbit despre un stat comun.  „Anexarea tacită” e posibil şi necesar de stopat acum, când ne aflăm în pragul dezintegrării statului Moldovenesc. Însă, „anexarea tacită” nu poate fi stopată în urma reflecţiei în termeni anexionişti, adică atitudine imperială şi nu construire naţional-statală.

Faptul că aprecierea se face nu în termeni de construire naţional-statală se observă şi din următorul raţionament al experţilor: ”Aceste formate au legiferat trupele paramilitare ale regimurilor din zonele de conflict, înzestrate cu armament oferit de Rusia, iar trupele ruse, staţionate ilegal în aceste zone, precum şi pacificatorii ruşi, împreună cu cei din partea regimurilor din zonele de conflict, au devenit scut de protecţie ale regimurilor anticonstituţionale”.

După cum Moldova este dispusă să preia responsabilitatea regiunii Transnistria doar în cadrul structurii Constituţionale proprii, este evident, că nu e disponibilă să-şi asume responsabilitatea în general. Asumarea răspunderii presupune menţinerea unei ordini. A introduce în RMN Constituţia moldovenească e posibil doar în mod militar. Deci – război. Însă guvernarea nu luptă împotriva poporului propriu. Războiul împotriva poporului propriu este genocid. Este o poziţie  universal recunoscută. Dacă admitem faptul că în RMN locuieşte poporul Moldovei, rezultă că nu se poate a lupta împotriva lui. Straniu că aceasta înţelegeau conducătorii URSS, care în 1991 au oferit, de fapt, de bună voie puterea politică republicilor, şi nu înţelege „puterea democrată” din Chişinău.

Ce nu înţeleg sau nu doresc să înţeleagă în Chişinău este faptul că statul nu reprezintă totalitatea instituţiilor centrale şi ale legilor scrise, precum şi ale organelor puterii, care impun populaţia acestor teritorii să se concilieze cu existenţa acestor instituţii. Statul reprezintă activitatea populaţiei teritoriului respectiv cu privire la autoorganizarea vieţii zilnice ca comunitate. Instituţiile centrale, în acest caz, se reduc doar la mediatori în organizarea acestei activităţi vitale. Dacă ele nu intermediază, dar impun propria activitate, ca unică activitate vitală a populaţiei teritoriului respectiv, atunci ele în realitate nu exprimă interesele populaţiei, ci exprimă interesele puterilor exterioare pentru această populaţie. Vorbind la general, în lume astfel de instituţii este acceptat a se numi de ocupaţie. De aceea, după o simplificare totală, puterea politică poate fi de două tipuri. Acea care creşte „de jos” şi acea impusă „de sus”. Puterea impusă „de sus” este o formă a puterii de ocupaţie, chiar de poartă sacoul democraţiei.

Deci, populaţia RMN nu accepta o putere străină ei, iar puterea politică în Moldova nu era capabilă şi nu dorea, şi nu doreşte până în prezent să propună o alternativă. Rezultatul a fost o situaţie „îngheţată”. Viaţa, însă, nu poate fi stopată. Ea se dezvoltă. După cum Moldova nu dorea să elaboreze decizii constructive, Rusia a fost obligată să interacţioneze cu teritoriile aflate în regiunea ei de răspundere, prin acele metode de care dispune la momentul actual. Sunt aceste metode îndreptate spre subminarea statalităţii moldoveneşti? Nu. ele urmăresc organizarea teritoriului şi includerea populaţiei acestor teritorii în lumea existentă. Însă precum aceste metode nu se înscriu în formatul constituţional actual al statalităţii moldoveneşti, iar RMN e considerată teritoriu moldovenesc, este evident că aceste măsuri subminează statalitatea moldovenească, expusă în constituţia anului 1994. Dacă vom examina măsurile propuse de experţi vom observa că nu prezintă nimic special. Sunt măsurile la care apelează majoritatea ţărilor când soluţionează problemele populaţiei, pentru un sau alt motiv, poartă răspundere. Iată măsurile enumerate de experţi, care îmi voi permite să le comentez:

„Politica de ”anexiune tacită” a fost realizată de Rusia prin utilizarea următoarelor instrumente:
1.Oferirea masivă a paşapoartelor ruseşti populaţiei din zonele de conflict. În situaţia când Transnistria, Osetia de Sud şi Abkhazia nu sunt recunoscute de comunitatea internaţională, ”paşapoartele” eliberate de administraţiile de la Tiraspol, Ţhinvali şi Suhumi nu permit deplasarea populaţiei în afara zonelor de conflict. Ceea ce înseamnă că paşaportul rusesc, oferit gratis şi fără probleme birocratice, devine o soluţie pentru locuitorii zonelor de conflict. În plus, aceste paşapoarte devin instrument de protecţie pentru liderii regimurilor separatiste.”

Comentariu: Paşaport rusesc poate primi oricine, dacă corespunde normelor legislative ale Rusiei. În RMN sunt cetăţeni ai Ucrainei, României, Israelului. Situaţia identică o repetă România pe malul drept. Este intrigant de a afla câte paşapoarte ale Israelului şi SUA, precum şi ale altor ţări se află în mâinile cetăţenilor Moldovei. Până în anul 2001 pe malul drept cetăţenii Moldovei primeau, de asemenea, în masă paşapoarte ruseşti. Şi aceasta nu e expansiune, e acordarea cetăţenilor a dreptului fundamental de a alege, după catastrofa anului 1991.

„2. Oferirea asistenţei financiare, promovarea unor aşteptări vizând extinderea programelor de asistenţă socială din Rusia pentru populaţia din zonele de conflict.”

Comentariu: Aceeaşi se efectuează de către Uniunea Europeană şi SUA în Moldova.

„3. Înscenarea periodică a ”referendumurilor” cu privire la independenţă şi afiliere la Rusia.”

Comentariu: Din nou se descoperă că astfel procedează toţi. Cerinţa de convoca un referendum este o cerinţă legală şi principiul fundamental al democraţiei. Doar în Moldova nu se convoacă referendumuri. Constituţia actuală a Moldovei nu a fost aprobată de popor.

„4.Privatizarea ilegală de către capitalul rusesc public şi cel privat al obiectelor economice strategice din zonele de conflict."

Comentariu: Privatizarea este ilegală conform legislaţiei şi Constituţiei Moldovei. Noi nu recunoaştem privatizarea lor, ei nu recunosc Constituţia noastră. Un cerc închis. Apropo, statul Moldovenesc singur a apărut în rezultatul încălcării legislaţiei unionale şi privatizării ilegale, adică unidimensionale, a întreprinderilor fostei Uniuni.

„5. Impunerea unui spaţiu mediatic pro-rusesc prin care este promovată politica de „spălare a creierilor” a populaţiei din zona de conflict. În Transnistria, în special, este insistent creat chipul duşmanului - Republica Moldova, pe când Rusia este prezentată drept singurul apărător şi salvator.”

Comentariu: Situaţie absolut simetrică. Ce se poate aştepta de la RMN, când în Moldova ei sunt oficial consideraţi inamici şi „groapă de gunoi”.

„6. Desfăşurarea alegerilor în organele puterii de stat ale Rusiei în zonele de conflict exact ca şi pe teritoriul Federaţiei Ruse, sfidând normele de drept internaţional şi poziţia oficialităţilor de la Chişinău şi Tbilisi.”

Comentariu: Pentru ca opinia ta să fie considerată – nu e necesar a declara război. Dacă totuşi ai declarat, aşteaptă, că nu se va considera.

„7. Impunerea/menţinerea în administraţiile din zonele de conflict a persoanelor (cetăţeni ruşi) care execută docil indicaţiile Kremlinului. Serviciile secrete locale sunt nişte filiale ale serviciilor secrete din Rusia.”

Comentariu: Ce înseamnă docil? Pe parcursul ultimilor 17 ani s-a văzut nu o singură dată, că conducătorii RMN adesea au şi opinie proprie. Însă dacă interesele coincid, din exterior desigur că arată ca o coincidenţă. Esenţial e altceva. Dacă Rusia e obligată să-şi asume răspunderea cu privire la evenimentele din regiune, de reţinut că responsabilitatea este militară, atunci ea şi acţionează în mod respectiv. În aceste afaceri nimeni nu se va juca în jocuri naive.

Astfel aceste argumente nu rezistă criticii.

Nu mai puţin naive sunt şi următoarele raţionamente: „Faptul că Rusia a întreprins într-un mod premeditat, consecvent şi într-un interval scurt de timp un set întreg de acţiuni militare, politice şi diplomatice, însoţite de o campanie informaţională agresivă, vorbeşte în favoarea ipotezei, că Rusia din timp a pregătit un scenariu de răsturnare a lumii „monopolare”. Georgia, care sub mai multe aspecte simbolizează politica SUA în Caucaz, a fost aleasă în calitate de ţintă pentru a demonstra comunităţii internaţionale, şi CSI în primul rând, că „Rusia a revenit”.

Nu trebuie nici o ipoteză. Rusia a declarat frecvent că se va orienta spre o lume monopolară. Mai corect ar fi spre restabilirea lumii monopolare. În primăvara anului 2008 Rusia se afla mult mai aproape de acest statut, decât în august 2008. Viceversa. Evenimentele din Georgia sunt încercarea de a stopa creşterea influenţei Rusiei în calitate de un pol al puterii, prin izolare pe arena internaţională şi ţările CSI. De a impune Rusia să apeleze la forţa militară pentru soluţionarea problemelor proprii. În august acesta a fost unica cale posibilă pentru Rusia. Evident că această mutare creează o situaţie dificilă. Istoria demonstrează că protecţia de către Rusia a poziţiei proprii  prin intermediul forţei militare, în condiţiile izolării internaţionale reprezintă o decizie fără ieşire. Acei ce au provocat războiul din Georgia înţelegeau perfect aceasta.

Deci care  sunt concluziile ce le putem face din expunerea de mai sus şi care concluzii realizează experţii noştri.

Diviziunea, în care fac concluzii se numeşte „Consecinţele evenimentelor din Georgia pentru Moldova”.

Experţii expun o serie de argumente şi afirmă că georgiene în Moldova se deosebeşte de situaţia din Georgia, şi repetarea în Moldova a evenimentelor georgiene „este puţin posibilă”.

După o analiză de suprafaţă pare corect. Însă orişice situaţie ce pare astăzi imposibilă, mâine se poate întâmpla să fie chiar foarte posibilă. Istoria descoperă numeroase exemple de acest tip. Mai mult ca atât, virajele radicale ale istoriei astfel şi au loc.

Cu atât mai mult că şi argumentele experţilor doar în aparenţă par corecte. Ei afirmă: „Republica Moldova, spre deosebire de Georgia, este ţară vecină cu UE şi NATO. Declanşarea unui conflict armat pe un teritoriu între Ucraina, pe de o parte, şi NATO şi UE, pe de altă parte, ar putea arăta cu totul altfel decât în Caucaz”.

Corect. Însă doar în aparenţă. Argumentul curent rezultă din raţionamentul că NATO şi UE nu ar dori un conflict la frontiera zonei lor de siguranţă. Un argument nefundamentat. UE a tolerat un conflict direct în interiorul zonei proprii, în Serbia. Şi nu s-a întâmplat nimic. Dacă se consideră interesele de termen lung, iar conflictul este unica cale de realizare, NATO va merge la un asemenea pas sau va închide ochii. În favoarea acestui fapt sunt mult mai multe confirmări decât în favoarea faptului că ar fi vre-o diferenţă faţă de Georgia. În atenţia experţilor că războiul întotdeauna arată identic.

Argumentul următor: „Preşedintele Vladimir Voronin a venit la putere în 2001 în calitate de lider al unei formaţiuni politice (PCRM), care din start a declarat relaţiile bune cu Rusia drept o prioritate strategică pentru Republica Moldova. După răcirea relaţiilor cu Rusia, în urma scandalului cu nesemnarea Memorandumului Kozak la 25 noiembrie 2003, Preşedintele Voronin a depus un efort maxim pentru restabilirea dialogului cu Kremlinul. După restabilirea dialogului (pe parcursul anului 2006) toată politica Chişinăului a fost subordonată scopului de a atinge o „înţelegere în pachet” cu Kremlinul, şi de a rezolva pe această cale problema Transnistreană.”

În anul 2003 a avut loc nu o simplă „răcire” a relaţiilor. Nesemnarea memorandumului a condus la eşuarea unicei opţiuni, de reţinut – viabile, de soluţionare a problemei RMN. Federaţia este un lucru absolut inteligibil pentru toţi, atât din punct de vedere juridic, cât şi organizatoric. Un alt proiect de acest tip nu există actualmente. Statul comun este un proiect mult mai complicat şi în final incert.

De rememorat faptul că proiectul a fost înaintat în 2002 de misiunea OSCE în Kiev. Eşecul acestei înţelegeri a demonstrat că Rusia nu se poate baza pe forţele politice moldoveneşti, în pofida faptului că  înaintează un proiect în consens cu Vestul, iar forţele pro-ruse, printre care se numără PCRM, o susţin, desigur, doar în aparenţă. În această situaţie, orice încercare de a remedia relaţiile, de a propune careva „înţelegeri în pachet”, lipsite de sens real, vor fi percepute de Rusia ca  manifestare de politeţe diplomatică şi nu ca parteneriat strategic valabil. Înseamnă că Rusia va manifesta pragmatism în relaţiile cu Moldova şi PCRM, exact cum a procedat Moldova în privinţa Rusiei. Abordarea pragmatică se determină de circumstanţe şi interese, nu de principii şi acorduri. Rusia nu o dată a declarat că va aborda problemele în acest mod. Este o nuanţă extrem de importantă.

Aici nu va fi o salvare faptul că „spre deosebire de Georgia, Chişinăul a redus participarea în GUAM, contactele cu NATO sunt trecute pe un plan pur formal, relaţiile cu România sunt demonstrativ răcite”. Moscova înţelege perfect aceste gesturi demonstrative, care nu schimbă esenţa problemei, care putea fi schimbată prin realizarea planului Kozak.

Următoarea distincţie, din vizorul experţilor, constă în faptul că „Conflictul Transnistrean nu este nici interetnic şi nici intern. Etnicii şi cetăţenii ruşi sunt în minoritate în Transnistria, iar la Chişinău locuiesc mai mulţi etnici ruşi decât în toată Transnistria.

Este un argument frecvent utilizat în ultimul timp. În realitate totul se întâmplă absolut invers. În anul 1992 acest conflict nu a fost interetnic, în pofida faptului că se prezenta astfel. Spre exemplu, el nu a fost etnic în 1992 nici în Osetia, unde locuiau georgienii. Nici în Abkhazia, în 1992, abkhazii nu constituiau majoritatea. În conflicte nu are importanţă etnonimul, ci stereotipul de comportare, sub cheia căruia se află diferenţele de interese.

În 1992 nici în Osetia, Abkhazia sau RMN populaţia nu se deosebea comportamental de populaţia întregii Georgii sau a malului drept al RM. Atunci a avut loc un conflict al administraţiei, care a fost oformat ca etnic. Momentul etnic a fost prezent şi doar atât. Însă a dirijat anume începutul administrativ, şi nu cel etnic. Pe parcursul anilor s-au schimbat multe. În RMN s-a format un stereotip comportamental propriu, realităţi autentice, care apropie cetăţeanul rus şi moldovean din RMN şi îi deosebeşte de cetăţeanul rus şi moldovean din Chişinău. Fireşte, este prezent şi factorul administrativ. Însă, motoriu, actualmente, este anume cel etnic. Situaţie similară se observă în Osetia, de unde au plecat georgienii şi în Abkhazia. Şi încă sânge. Adică, conflictul se transformă în unul cu adevărat etnic. Aceleaşi fapte le enunţă şi statistica. Numărul de locuitori ai Abkhaziei, după ultimul recensământ sovietic din anul 1989, este de 525.061, dintre care doar 17,8% erau abkhazi. Adică la 1992 abkhazii nu constituiau nici chiar majoritatea relativă.

Adunarea Generalã ONU, în cadrul şedinţei plenare de la 15 mai 2008, a aprobat rezoluţia care invocă realizarea rapidă a programului de reîntoarcere a refugiaţilor georgieni în Abkhazia şi restabilirea componenţei etnice a republicii nerecunoscute la starea anterioară izbucnirii conflictului georgiano-abkhaz din anul 1992. Adică, ONU solicită reîntoarcerea conflictului în faza pre-etnică. Evident, după conflictul de la 08.08.2008 reabilitarea componenţei antebelice este practic imposibilă, cel puţin, în curând.

Astfel, concluziile trebuie construite în bază de factori reali şi nu himere.

Realitatea se prezintă în următoarele:
- conflictul până în prezent nu este aplanat;
- armata Moldovei continuă să  se opună armatei RMN;
- contingentul pacificator rus este limitat, iar o alternativă nu există;
- diferenţa etnică dintre populaţia malului drept şi stâng a evoluat.

Desigur, aceste certitudini nu generează obligatoriu un conflict. Însă reprezintă baza posibilităţii unui asemenea conflict. Dacă o asemenea posibilitate se menţine, atunci lanţul evenimentelor întotdeauna poate transforma un eveniment puţin probabil în unul sigur. În Georgia nimeni nu s-a gândit că războiul se va repeta. Dar forţarea evenimentelor a început cu venirea la conducere a lui Saakaşvili, care pas cu pas a creat situaţia datorită căreia a izbucnit. Cine a fost provocator central nu e atât de important. La noi, în 2009, puterea politică ar trebui preluată de politicienii care consideră Rusia ca obstacol major în dezvoltarea Moldovei. Cine ar putea da garanţia că ei nu vor forţa situaţia după scenariul georgian? Nimeni. Atunci, a considera scenariul georgian puţin probabil este eronat.

După publicarea actului experţilor, au avut loc anumite evenimente, care confirmă concluzia despre posibilitatea scenariului georgian în anumite condiţii.

1. PLDM (Vlad Filat) a venit cu cerinţa adresată puterii de a încheia un tratat cu România cu privire la comerţul transfrontalier.
2. PLM (Dorin Chirtoacă) a organizat o caravană a  păcii cu cerinţa de a retrage armata rusească de pe teritoriul Moldovei. Apropo, caravana a mers în Bălţi ( care sunt tangenţele acestui oraş cu armata 14?), oraş ruso-lingv, unde activiştii PLN au luat-o la moacă. Evident, caravana păcii a fost concepută ca o provocare elementară.

Sau o asemenea ştire căreia nu i s-a acordat atenţie din partea MIM: „17 ianuarie 2008. Colonelul Anatoli Zverev, şeful militar superior al contingentului militar rus în componenţa forţelor mixte de pacificare (FMP) din partea Transnistriei, s-a adresat către Comisia Unificata de Control (CUC), care conduce cu operaţia de pacificare, cu privire la „acţiunile distructive” ale colegilor moldoveni, care în urma rotaţiei au încetat să se subordoneze şefilor de post, a comunicat AIR Novosti în centrul de presă CUC. „ Manifest îngrijorare sporită în privinţa acţiunilor destructive ale conducerii contingentului militar de forţe pacificatoare ale Republicii Moldova în pregătirea executării schimbării de post ale forţelor pacificatoare aliate în sectorul de sud al zonei de siguranţă”, - se enunţă în mesajul de adresare. În  confirmarea afirmaţiilor sale colonelul aduce faptul că la data de 11 şi 14 ianuarie 2001, comandamentul contingentului moldovenesc de pacificatori nu a predat efectivul de persoane, de la posturi şi punctul de trecere şi control, în subordonarea posturilor superioare. În timpul executării rotaţiei ( schimbul efectivului de persoane al posturilor) superiorii posturilor practic au primi în subordonare doar efectivul de persoane al FR şi Transnistria, pe când militarii moldoveni la aceleaşi posturi îndeplinesc serviciul independent”.

În Georgia acumularea de tensiune avea loc după acelaşi scenariu, pas cu pas, cu evenimente mici, dozate. A fost realizat complet în urma venirii forţelor anti-ruseşti la putere pentru a doua oară. Forţele care vor fi în parlament în 2009, nu manifestă dragoste pentru Rusia, inclusiv PCRM. Dacă acum forţează situaţia, se poate presupune că aşa vor proceda şi după alegerile parlamentare din 2009. Condiţia principală, care ar permite realizarea unui asemenea scenariu, este obţinerea majorităţii de locuri în parlament. Dacă se va realiza aceasta, ei vor obţine posibilitatea de a rupe relaţiile cu Rusia şi deci vor susţine un asemenea scenariu.

Poziţia reală a Rusiei în raport cu problema Transnistriei din punctul de vedere al experţilor

„Federaţia Rusă nu a fost vre-o dată interesată să accepte „înţelegerea în pachet”, propusă de Chişinău. Mimând dialogul cointeresat cu guvernarea de la Chişinău, Kremlinul a subordonat o bună parte din politica externă a Republicii Moldova, îndeosebi în raport cu NATO şi GUAM”.

E extenuant să analizezi ceva, ce nu are sens. Evident că Federaţia Rusă nu va fi de acord cu „propunerile în pachet” ale Chişinăului, care nu sunt accepte de  nimeni, înafară de însuşi Chişinău. De aceea nu este încă evident cine simulează un dialog: Chişinăul sau Kremlinul. Cu privire la subordonarea politicii externe, se poate spune că este dificil a submina ceva ce nu există. Nimeni cu prezintă un obstacol pentru o politică moldovenească corectă şi distinctibilă. Dacă baza americană din Cuba, nu împiedică această ţară să poarte un război diplomatic şi ideologic împotriva SUA, adică să posede o politică externă explicită, cine împiedică RM? Câteva sute de ostaşi ruşi pe malul drept?

E necesar a enunţa direct, obstacolul este absenţa politici externe în cauză. Mai urmează un lucru straniu. Pe de o parte experţii consideră că Moldova nu trebuie să opteze pentru tratative separate cu Kremlinul, iar pe de altă parte enunţă:

„Rusia rămâne indiferentă la argumentele Chişinăului, care încearcă să-i demonstreze, că acele competenţe, care au fost oferite Transnistriei în cadrul „înţelegerii în pachet„ depăşesc substanţial competenţele subiecţilor din componenţa Federaţiei Ruse”.

Prin urmare, dacă Chişinăul ar fi capabil să convingă Kremlinul în corectitudinea propunerilor, ar fi posibil de acceptat semnarea de acorduri separate cu Moscova. În aşa mod, Chişinăul şi experţii, reprezentând actualmente situaţia, raţionalizează din punctul de vedere al intereselor moldoveneşti. Este legitim, însă e necesar de admis, cel puţin în calitate de ipoteză, că interese posedă şi alţi participanţi.

Riscuri pentru Moldova în evaluarea experţilor.

Premisele eronate conduc la o evaluare incorectă a riscurilor: „Suspendarea continuă a procesului de negocieri şi menţinerea conflictului în starea „îngheţată” nu prezintă un pericol imediat pentru Republica Moldova. Şi în continuare:” În prezent, (septembrie 2008) Moscova şi Chişinăul, fiecare pornind de la propriile interese, continuă să vehiculeze ideea totalmente nerealistă despre posibilitatea atingerii unei soluţii viabile a conflictului Transnistrean în cadrul dialogului bilateral”.

După opinia experţilor, riscul principal este posibilitatea soluţionării conflictului în cadrul unui dialog bilateral. Acest dialog bilateral poate avea loc, din nou în opinia experţilor, sub presiunea şi intermedierea Rusiei. Formatul trilateral, în opinia experţilor, nu este, de asemenea, acceptabil, precum nici cel bilateral. Formatul unic posibil, este cel penta-lateral. Anume acest format permite Moldovei să evite riscurile. Apare întrebarea: „Care riscuri?” Riscul că problema va fi soluţionată într-o formă convenabilă Rusiei. În paralel, tot ei consideră, că formatul penta-lateral nu prezintă perspective de soluţionare a problemei în curând. În acest caz, unicul risc care ameninţă Moldova este riscul că problema va fi soluţionată. Precum problema admite o singură soluţie, considerată de experţi riscantă, evident că soluţionarea va presupune riscuri.

Este acesta unicul risc pentru Moldova?

Experţii presupun tacit, că unicul risc pentru Moldova este soluţia incorectă. Prin soluţie incorectă se înţeleg soluţii de tipul planului Kozak, adică federalizare sub o formă sau alta. În realitate, mai există un risc, care uită a fi menţionat de experţi. Este riscul divizării Moldovei. Faptul că RMN, în rezultatul acţiunii puterii politice actuale, în decursul ultimilor 7 ani, aproape s-a divizat complet este perfect inteligibil. Tergiversarea situaţiei, iar formatul penta-lateral este calea tratativelor la nesfârşit, va distanţa şi mai mult RMN de Moldova. Însă, ordinea de zi mai conţine problema Găgăuziei. Găgăuzia bate în aceeaşi uşa cu RMN. Chişinăul nu e capabil să propună ceva. Iar cu atitudinile politice care vor predomina în parlament după anul 2009, va fi dificilă soluţionarea problemei Găgăuziei. Va fi uşor de zdrobit, nu de soluţionat.

Conflictul actual se agravează şi în perioada PCRM, cea mai apropiată putere politică (după spirit şi convingeri politice) de liderii Găgăuziei. Dacă nu a fost capabilă să găsească limbă comună şi soluţia problemei, atunci partidele „mai” de dreapta, cu atât mai mult nu vor putea găsi o asemenea soluţie. Încercarea unei soluţii de forţă sau de presiune asupra Găgăuziei, nu vor rezulta cu nimic, în condiţiile susţinerii din partea Rusiei, acordată Găgăuziei. În consecinţă, viitoarea dezintegrare a Moldovei este inevitabilă.

Concluzie. Situaţia existentă stochează în sine destabilizarea şi divizarea Moldovei în trei părţi. RMN, Moldova şi Găgăuzia. Dar nici partea rămasă a Moldovei u reprezintă un monolit etnic. Nordul Moldovei este mai mult ucrainesc, decât moldovenesc. Dacă Moldova va începe să dezintegreze, în nord se vor începe tensiuni similare. Premisele acestui fenomen există.

În acest mod, starea „îngheţată”este cea mai riscantă. În acest sens, pentru Moldova, pentru viitorul ei orice soluţie se prezintă mai puţin riscantă, decât absenţa oricăror soluţii. Care este cauza? În primă instanţă, din cauza existenţei problemei Găgăuziei. Chişinăul actual, fiind un ciob al fostei URSS sau al imperiului, în terminologia experţilor noştri, urmăreşte menţinerea, cât de mult posibilă, a stării de status-quo politic existent. Dar acest status-quo a devenit, de ceva timp, un obstacol în calea dezvoltării normale, inclusiv pentru malul drept. Alegerile-2009, luând în consideraţie, că raportul experţilor reflectă perfect dispoziţia cercurilor de conducere moldoveneşti, pot conserva starea actuală de status-quo şi, în consecinţă, pot face posibilă tendinţa menţionată mai sus.

Alegerile din anul 2009 şi poziţia PCRM faţă de problema transnistreană.

Prezentată printr-o viziune sintetizată, poziţia experţilor privită superficial nu are tangenţe cu PCRM. Forţele de dreapta sunt forţe adverse cu PCRM. De aceea, punctul de vedere prezentat mai sus, în aparenţă nu are conexiune cu poziţia PCRM. În realitate nu este aşa. Ultimul interviu al lui Vladimir Voronin pentru programul TV RTR a marcat foarte explicit poziţia reală a PCRM.

Ziarul „Kişineovskie Novosti” de la 17.10.2008 în privinţa acestui fapt scrie: „În legătură cu aceasta, şeful statului a reamintit, că pentru prima dată, de la momentul obţinerii independenţei Moldovei, a fost posibilă obţinerea unui consens de către întreaga clasă politică a Republicii în privinţa reglementării problemei transnistrene. Parlamentul a votat unanim Legea cu privire la prevederile de baza ale statutului juridic special al Transnistriei. „În baza acestui act a fost elaborată o lege extinsă cu privire la autonomia transnistreană. Acest proiect de lege a fost înmânat tuturor participanţilor procesului de negociere în formatul „5+2”, cu excepţia Transnistriei”, - a enunţat şeful statului. El a precizat, că la întâlnirea cu liderul transnistrean Igor Smirnov planifică înmânarea întregului pachet de propuneri: şi proiectul de lege, şi mecanismul de garanţii, şi planul reglementării etapizate, adică a „roadmap-ului” acestui proces”.

În rezultat vedem acordul experţilor cu preşedintele PCRM. Cu toate acestea, este tot aceeaşi lege din 2005, care nu va fi aprobată de RMN niciodată. Care este logica de a-l propune? Majoritatea observatorilor independenţi demult au ajuns la concluzia, că activismul preşedintelui în problema RMN este generată de alegerile anului 2009. Care este scopul urmărit într-adevăr? de a convinge Rusia, că nimeni în afară de PCRM nu este capabil de a soluţiona această problemă? Şi de a convinge Rusia, prin aceasta, de a nu se implica în alegerile RM, sau cel puţin, de a nu crea obstacole. Acesta este. Dar este cel mai apropiat obiectiv. Scopul profund constă în crearea unui format ultimativ al abordării problemei de reglementare. În baza acestui format, se va înălţa, colosul PCRM, deoarece dintre toate puterile politice ale Moldovei doar el posedă iniţiativă în această problemă.

În acest caz, PCRM poate conta, ca variantă minimă, la atitudine imparţială din partea FR şi UE. Aceasta ca variantă minimă, maximum – susţinere. Acesta este obiectivul exact urmărit în pragul alegerilor anului 2009. De ce? Fiindcă PCRM urmăreşte nu doar menţinerea puterii, ci menţinerea ei la nivel maxim. Dacă vara era posibil de prognozat pentru PCRM până la 40%, acum se pot prognoza fără incertitudine nu mai puţin de 51% voturi. La ultima şedinţă plenară Vladimir Voronin a expus explicit scopul său – majoritatea, deoarece în caz contrar Moldova e aşteptată de dezastru. Însă, numirea lui Marc Tcaciuc în funcţia de şef al Cabinetului republican PCRM, reflectă faptul că ambiţiile cresc proporţional schimbării situaţiei în favoarea PCRM. Practic, dialogul trebuie întreţinut despre faptul că PCRM poate repeta rezultatul anului 2001. Anume Acest fapt reprezintă baza, scopul principal şi rezultatul dezirabil al activismului privind problema transnistreană.

Pentru că, PCRM urmărea obţinerea unei susţineri  politice externe. Susţinerea politică externă este un factor substanţial pentru atingerea nu, pur şi simplu, a succesului, dar a repetării succesului anului 2001 cu orice preţ. Aceasta este esenţa obiectivă. PCRM necesită numai un asemenea succes, deoarece doar el va asigura o existenţă sigură în condiţii de criză şi de început al pauperizării părţii implicate în muncă a populaţiei. Cu partidele politice din interiorul ţării se vor clarifica cu uşurinţă. O parte depinde de ei, o parte e coruptă de ei, iar o parte se comportă total analfabetă, din punct de vedere electoral. Similar cu alegerile anterioare, unde partidele nu au reuşit să acumuleze nemulţumirea ascendentă de PCRM a populaţiei, nici la alegerile care urmează, partidele nu vor reuşi să realizeze aceasta. În continuare, important este ca partidele în cauză să nu obţină susţinere după limitele Moldovei. Iniţiativele PCRM, orientate simultan spre Vest şi Est, conduc la izolarea totală a acestor partide de posibilii sponsori politici externi şi transformarea lor de facto în clienţi ai PCRM. A fost evident în interpretarea Partidului Social-democrat (PSDM), care şi-a schimbat fără regret orientarea politică după alegerea lui Eduard Muşuc în funcţia de preşedinte al consiliului municipal şi dintr-un inamic principial al PCRM, a devenit clientul ei devotat.

Atingerea unui asemenea succes în politica externă, poate fi generată exclusiv de reglementarea transnistreană, deoarece ea afectează un set întreg de probleme. mai există un aspect al problemei. După cum reglementarea problemei transnistrene nu e realizabilă în condiţiile actuale, orice iniţiative în această direcţie sunt fictive. În campania electorală, însă, e necesară doar schimbarea opiniei publice. Nimic mai mult. După alegeri problema poate fi plasată pe locul anterior. Altfel spus, obţinând majoritatea, apropo majoritatea covârşitoare    PCRM va fi liber să soluţioneze această problemă cum va considera necesar.

Totuşi, de ce PCRM în căutare de susţinere politică externă pune accent pe consens politic intern şi legea anului 2005? Cauza este simplă. Partidul urmăreşte obţinerea acestei susţineri, oferind nimic în schimb. Sau noi, sau dezastrul, a spus Vladimir Voronin la ultima şedinţă plenară CC. Cu o asemenea formulă, PCRM poate oricând scoate la lumina zilei anume acea parte a formulei care o necesită în cutare situaţie. Dacă este indezirabilă negocierea – suntem în consens, în lipsa altor partide nu putem duce tratative. Dacă e necesară – suntem unicul partid, care mai acceptă tratative, fiindcă consensul ne este impus, şi nu putem merge împotriva partidelor  susţinute de Uniunea Europeană. Însă putem încerca, pe când alte partide nu o vor face. Respectiv, doar cu noi se pot duce tratative şi încheia afaceri.