L-am vazut de mai multe ori pe presedintele Voronin, in reportaje televizate de la concerte, incercand sa fredoneze piesele interpretate din scena. Niciodata, insa, liderul tarii noastre nu a fost atat de euforic si de daramat de nostalgii, niciodata nu i-a sustinut mai cu foc pe solistii din scena, cum a facut-o la concertul dedicat aniversarii a 90 a fondarii Komsomolului.
Odata intrat in posesia microfonului, seful statului nu mai era tentat sa se desparta foarte usor de el, chiar daca nu se poate lauda cu un auz muzical iesit din comun si nu cunoaste tot atat de bine cuvintele cantecelor komsomoliste ca si ex-prim-secretarul Komsomolului din Moldova, tot el si ex-presedintele tarii, Petru Lucinschi, cu care a cantat in duet. Situatia amintea intrucatva de cea de la spartul unei petreceri, cu niste invitati chercheliti, dornici sa prelungeasca cu orice pret cheful. Cand Voronin a urcat la tribuna si, in loc sa-si rosteasca speech-ul, a inceput iarasi sa cante, am avut impresia ca singurul lucru care ii mai lipsea acolo, la tribuna, erau agregatele unui "dj" de discoteca karaoke.
Cum se explica, oare, atare revarsare de emotii, ce ii face pe acesti cetateni sa fie atat de marcati de evenimentul cu pricina, or, dincolo de spectacolul electoral pe care ei il jucau in fata camerelor de luat vederi, era vizibil ca sunt cu adevarat emotionati. Si veteranii de razboi simt impulsul sa preia, la concerte, cantecele interpretate din scena, dar in cazul lor este vorba, totusi, despre niste amintiri adevarate, intense, niste trairi la limita.
Ce "trairi la limita" au avut fostii bosi komsomolisti?
Le-au avut cam pe aceleasi pe care le-am avut si noi, komsomolistii obisnuiti, adica trairile tineretii, ale primei iubiri, ale primelor performante profesionale, ale primelor betii, ale primului sex, ale primelor iubiri extraconjugale. Numai ca la ei toate au fost mai multe si oarecum mai intense.
Unul din colegii mei de facultate s-a lansat, dupa absolvirea filologiei, "pe linie komsomolista". Daca nu venea perestroica, cred ca ajungea destul de sus, caci prin 1984-85 era deja la Comitetul Central al Komosmolului din Moldova, unde i-a avut sefi pe Bujenita, apoi pe Braghis. Ceea ce imi amintesc eu din acea perioada, este ca ori de cate ori il intalneam era din ce in ce mai stors si mai deprimat. Mereu chemat "la covor" si facut pres de superiori, se facea tot mai trist si mai slab. Fiind un baiat de oras, crescut oarecum in sera, a mai trebuit sa treaca si printr-o pregatire militara, din care nu au lipsit sariturile cu parasuta. Ciudat ca desi il regaseam de fiecare data tot mai distrus si mai stins, pe scara ierarhica urca, totusi. Komsomolul, ca si Partidul, aveau nevoie de doua tipuri de functionari - sadicii, care stiau sa-si impuna vointa, si masochistii, sau idiotii utili din veriga de mijloc. Sus, deci, ajungeau, pe de o parte, cei cu o personalitate hipertrofiata, iar pe de alta parte cei cu una strivita.
Singurul lucru despre care ii placea colegului meu sa vorbeasca erau betiile komsomoliste si aventurile erotice cu komsomoliste. Fiecare iesire in teritoriu la cate o "masura", un "tren agitatoric" se incheia, invariabil, cu "sestoi vopros". Dupa care adormeau in imbratisarea tovaraselor komsomoliste.
Scapati de supravegherea patronilor impotenti din partidul comunist, bosii komsomolistii isi dadeau frau liber hormonilor.
Cei care au continuat sa urce sus atat in ierarhia komsomolista, cat si in cea de partid, unii dintre ei aflandu-se pana astazi in politica activa, au putut-o face profitand de doua lucruri esentiale: ficat de fier si sex protejat.
Mai putin fostul meu coleg, care a trebuit sa-si intrerupa cariera din cauza unui tratament antialcoolic si a copilului rezultat dintr-o relatie extraconjugala cu o komosmolista.
Cei care cantau la 30 octombrie, la concertul jubiliar de la Palatul National, fac parte dintr-o categorie mai norocoasa decat cea a colegului meu. Ajunsi sus detot, ei isi puteau canta cu voce tare amintirile din tinerete, betiile si, bineinteles, ispravile erotice, sezand alaturi de niste sotii imbatranite. In sensul acesta imi amintesc un episod dintr-un film polonez cu un prezidiu de comunisti cantand la o reuniune un cantec revolutionar, cel mai inflacarat dintre ei fiind unul, in pantalonii caruia isi tinea mana o colega de prezidiu.
La acelasi concert de la Palatul National, alaturi de komsomolistii ramoliti, erau de fata si urmasii lor "postmodernisti" de astazi, care pot doar sa viseze la ispravile inaintasilor.
Diferenta dintre ei si indrumatori o determina epocile diferite pe care au trebuit-trebuie sa le traiasca. Atunci era stagnare, komsomolul degenerase transformandu-se intr-o structura birocratica identica cu partidul comunist. Astazi traim o epoca de tensiune pe toate planurile - politic, economic, etnic, ideologic. Daca atunci era vorba despre o miscare moarta, ce practica un ritual formal, lipsit de continut, devenita un fel de rai pentru carieristi, astazi tinerii atrasi de komsomol sunt, din pacate, mai sinceri. Mai ales ca le sunt excitate sentimente pe care unii dintre ei chiar le au, de pilda, ura pentru tot ce este romanesc si dragoste pentru tot ce este rusesc.
Si la aniversarea a 15 a fondarii PCRM, si la concertul dedicat jubileului de 90 de ani ai komsomolului, Voronin s-a adresat audientei in limba rusa.
Komsomolul este astazi noua voce - una extremista - a generatiei de rusi, crescute in conditiile Moldovei independente. Cei mai multi dintre ei au crescut in familii, care au urat moldovenii. Guvernantii comunistii, care in vorbe se declara pentru integrarea etnica a societatii moldovenesti, in fapte cultiva, iata, scindarea si divizarea pe criterii etnice.
Probabil, Voronin si Mark Tkaciuk se cred destul de puternici ca sa poata tine sub control instinctele provocate de ei. S-ar putea, insa, sa-si supraaprecieze talentele.
Desteptarea unui nationalism nu poate decat sa conduca la suscitarea opusului sau cu consecinte greu de anticipat. O cunoastem din istoria noastra cea mai recenta.
sursa: azi.md
