Presedintele Voronin a revenit din nou la refrenul „cantecului transnistrean”. Problema necesita reglementare prin metoda pacifista, iar tratativele cu privire la reglementare trebuie sa se petreaca neaparat in formatul „5+2”. Tezele sale repetate din luna in luna si din an in an, si anume atunci cand pentru Chisinau dispar sansele de cel putin a se apropia de reabilitarea contactelor obiective ale tuturor partilor implicate in proces, reamintesc refrenele nesemnificative si de aceea excesive „hop si-asa” sau „liuli-liuli”. Acestea sunt doar asa – sunete, capabile sa fie compuse din orice combinatii de litere si destinate doar pentru a mentine ritmul sau, sa presupunem, pentru a-si reaminti strofa urmatoare. Voronin in privinta problemei transnistrene emite doar sunete.
Notele sale cu privire la „calea pacifica”, repetate dupa razboiul de 5 zile din Caucaz aproape la fiecare colt (in contextul unor intrevederi dupa frontiere si acasa acestea nici nu sunt notari sunt juraminte publice ca nu se va apela la arme) nu au nici o valoare – nimeni nu crede in spusele lui Voronin. El a pierdut demult rolul autonom in cadrul problemei transnistrene. Dupa perioada lui noiembrie 2003, cand i s-a spus de dupa „deal” – „nici sa nu incerci sa semnezi „memorandumul Kozak”, Voronin s-a transformat intr-un mecanism. Spre unica fericire, intr-unul functionabil. Fericirea insa provoaca dubii. Dupa, el singur si-a aditionat culori caracteristicii sale de politician imprevizibil si de politician care nu urmareste un rol autonom in cadrul solutionarii exceptional a problemelor moldovenesti de stat. Cand a inceput Voronin procesul de cautare a „cheilor problemei transnistrene” si a inceput sa le „identifice” la inceput in Moscova, apoi in Bruxelles, apoi iarasi in Moscova… Si apoi Saakasvili, se aminteste, de asemenea vocifera despre „calea pacifica”, deasemena in public, de asemenea demonstra careva documente…
Despre exceptionalitatea si capacitatile formatului de tratative „2+5” Voronin de asemenea vorbeste demult. Uneori minte. Spre exemplu, la intrevederea cu deputatii fractiunii parlamentare PCRM, care a avut loc martea recenta, el a spus, ca toti intermediarii si observatorii „apreciaza pozitiv” legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al Transnistriei (actul din iulie 2005). El cunoaste ca nu toti. Si toti stiu, ca nu toti. Insa pentru deputatii de partid ai sai, instrainati demult, precum si intregul parlament moldovenesc, de esenta reglementarii, le este permis a vorbi aberatii – acestia vor rabda tot, vor fi de acord cu tot… Insa apare intrebarea: daca grupul de negociatori si observatori considerat exceptional este atat de indispensabil si in viitorul apropiat va fi destul de eficace, de ce atunci, acesta „septime minunata” nu doar ca nu poate atinge un punct final in privinta „celui mai simplu conflict din spatiul postsovietic”, ci nu este capabil aproape peste treizeci de luni de a se reintoarce la masa tratativelor? Raspunsul de asemenea il cunosc toti.
Incepem cu perechea, ce intra in componenta „celor cinci”, - cu principalii „vinovati ai festivitatii” – din Chisinau si Tiraspol. Presedintii Voronin si Smirnov doar continua, in cel mai bun caz, sa glumeasca cu comunitatea internationala si sa povesteasca despre posibilitatea, sau chiar necesitatea desfasurarii unei intrevederi comune. Ambii lideri se bazeaza pe documente, ce le permit sa-si spuna reciproc doar „ziua buna, domnule presedinte”; apoi incepe scandalul. Voronin poseda legea din iulie 2005, care poate fi considerata un document cu perspectiva doar in cazul lipsei de inspiratie, fiindca anume el, si nimeni altul, ridicand pe drapelele de stat unitaritatea Moldovei, pune cruce pe tratativele cu Tiraspolul. Smirnov poseda rezultatele referendumului transnistrean din septembrie 2006, care a adus Tiraspolul la aceea ca sa propuna „tarii vecine” proiectul acordului la prietenie si colaborare cu RMN in calitate de stat independent.
Alta pereche sunt observatorii de la UE si SUA. In interiorul „perechii” contradictii, in principiu, nu exista. Insa o oarecare solidaritate a lor, precum si dorinta de a urmari si interesul personal este o problema pentru ceilalti membri ai „septimii”. Despre Europa in Moscova se spune, ca ea nicidecum nu poate trece de la logica confruntarii cu FR in cadrul spatiului postsovietic la logica colaborarii. Formularea diplomatica extravaganta nu semnifica disponibilitatea unei parti de a-si limita apetitul in acest spatiu, iar a celeilalte de a-si ceda posesiunile. Numai Dumnezeu stie cand va veni pacea si aici. SUA doar in aparenta ocupa postul de „pur observator” in cadrul „septimii” cu toate drepturile si posibilitatile limitate. Conexiunea observatorului din partea SUA cu sefii Misiunii OSCE in Chisinau, care fara doar si poate reprezentau Washingtonul, este evidenta. Diplomatul american anterior Hill demult in timpul activitatii sale a declarat, ca „noi nu vom fi indifirenti fata de conditiile, in baza carora vor stabili un acord Chisinaul si Tiraspolul”. Succesorul sau Remler nu isi propune sa puna in discutie sau sa refuze teza data.
Obiectivele si ideologia observatorilor, desigur, aduce iritare si in cadrul „treimii” (Rusia, Ucraina, OSCE) unde si fara „condimentele americano-europene” exista probleme destule. Cu OSCE este mai simplu. „Misiunea de teren” in Chisinau, posibil, are propria viziune asupra solutionarii conflictului, insa nu de la ea se va astepta un pas sau act definitiv, insa de la conducerea suprema a Organizatiei pentru securitate in Europa. Acolo, insa, sunt multe si de toate – si opinii contradictorii, si membri diferiti. Spre exemplu, se pastreaza opinia conform careia punctul final trebuie pus de membrii direct participanti ai conflictului. Rusia si OSCE nu ocupa ultimul loc, si nu a manifestat inca indiferenta fata de rolul ei in cadrul Organizatiei.
In genere, Moscova, reprezentata in „septime”, daca am ignora aparenta diplomatica, ramane la opinia proprie: „memorandumul Kozak” a fost un act de perspectiva. Regretul recent cu privire la nesemnarea lui, expuse in Chisinau d catre primul vice-premier al FR Igor Suvalov, precum si propunerea sa de a utiliza pana la reglementarea relatiilor intre Chisinau si Tiraspol unele principii ale „memorandumului…”, vorbesc, in primul rand, despre disponibilitatea Moscovei de a se intoarce la el si despre atitudinea critica fata de alte documente. In paralel, mai exista si un sir de confirmari indirecte ale informatiei neoficiale, cu privire la faptul ca Moscova sa referit critic la „proiectul in pachet” cu privire la reglementare propus de Chisinau.
Si, in fine, componenta ucraineana a „septimii”. Despre pozitia Kievului oficial in privinta reglementarii se poate polemiza la nesfarsit. In cadrul discutiei se vor identifica zeci de argumente contradictorii ca raspuns la intrebarea: „pentru cine este Ucraina?” Printre ele este unul – nu in favoarea Chisinaului. Pare a fi aleatoriu. Insa considerand impotenta conducerii moldovenesti, si in primul rand, in privinta solutionarii problemei sale majore – reintegrarea RM, argumentul obtine contur explicit. Cand unul dintre negociatorii ucreineni a fost intrebat despre cauzele activismului Kievului, care acorda locuitorilor Transnistriei cetatenie a Ucrainei, el a raspuns, ca este o reactie de raspuns la actiunile Moscovei in RMN. Deci pentru cine este Ucraina in cadrul problemei transnistrene? Corect – pentru sine. Si problemele Chisinaului o intereseaza putin, fapt ce are o multime de explicatii, inclusiv istorice si etnice.
Iata si formatul, caruia Voronin ii presupune un viitor exceptional de tratative. Desigur, totul este posibil. Insa, a propune astazi acestui format, spre exemplu, a elabora recomandari comune este asemenea explicatiei cum se utilizeaza prezervativul, el, desigur va fi de acord, insa apoi va tulbura mintile oricui cu intrebari stupide de tipul: „te-ai gandit bine, inainte de…?”, si cu recomandari mizere, ma iertati, cu care mana se deschide pachetul.
